Dacă stau mai distant şi privesc… de ce atâta încrâncenare şi suferinţă în a încerca să pătrund prin atâtea perdele întortocheate, să mă orientez după iluzoria lumină călăuzitoare şi să apreciez cum iluziile sunt rele, dar sunt cele care îmi pot da o imagine asupra dorinţelor mele… bleah.
Am rămas totuşi cu ideea despre ce aş fi vrut eu să mi se întâmple şi chiar şi acum dacă mi s-ar întâmpla, ar fi minunat. Însă sunt gol de semnificaţia momentului. Sunt un pic dezamăgit de avatarul meu, marele visător care stă acum cu mucii în fasole şi care riscă să se trezească într-un coşmar provenit din neglijenţe.
Sunt dezamăgit că nu am avut puterea (deşi am avut potenţialul) de a-mi urmări nestingherit aspiraţiile, de a îmi dori să le valorific, de a nu le mai pune un lacăt împotriva privirilor “neautorizate”. Că abia târziu am luat în considerare că principala problemă a mea este faptul că nu ofer şi celor din jur ceva din ce preţuiesc pentru mine. Ceva spiritual. Ceva timp, câteva vorbe, amabilităţi, speranţe, complezenţă, “trăirea momentului” şi multe altele. Am aşteptat prea mult să primesc ceva ce nu am meritat: atenţia şi interesul pentru lucrurile în care cred. Şi… afecţiunea. Pe care eu o găsesc atât de dificil să o ofer.
Şi acum, când am marele prilej să fiu mai tranşant şi mai serios în legătură cu propriul curs al vieţii, mă gândesc cât de bine voi putea reuşi să răstorn stânca ce s-a depus peste spiritul meu. Mai ales acum, când văd… deşi nu ar trebui să mă afecteze… că atâtea bucurii mă aşteptau la o aruncătură de băţ dar nu am ştiut să le îmbrăţişez. Şi… să le împărtăşesc.
Am văzut cum este posibil să reuşeşti, deşi nu s-ar părea, atunci când încerci din tot sufletul. Nu vorbesc despre o reuşită de-a mea.
Aşadar.. de ce să mai metaforizez? De ce să mă mai prefac?
Şi apoi… ce să aleg în continuare? Poate o singură persoană să ştie răspunsul? Poate fi vorba de o altă persoană în afară de mine?
Am fost un visător cu o aură de speranţe…. dar şi cu un rău al anxietăţii, escapismului, renunţării, amăgirii şi dezamăgirii ş.a.
Până la urmă, e posibil să fi deţinut răspunsul cumva din prima, din… numele avatarului: să mă las purtat de valuri…?
I wish to ask you one thing: What time is it in your life?
…este o mare irosire a timpului nostru pe acest Pământ, până când ne vom da seama… a câta oară?.. cât de mult am greşit.
ATB – Everything is wrong
Sunt şi momente ca acesta când în orice caz nu aş dori să-mi plâng de milă. Dar parcă o parte a eului meu care se ocupa de ambiţii, realizări, năzuinţe parcă plânge de milă de ceea ce devin uneori.
Este grav. Felul în care mă simt. Cât de rău îmi pot provoca, numai din cauza unor amânări şi decepţii stupide. Şi cât de rău mă pot afunda în neputinţă, fiindu-mi din ce în ce mai greu să prind capătul frânghiei. Este păcat.
Într-adevăr, când este întuneric, stelele apar. Dar dacă le ating, iar ele se transformă în praf, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine, cu felul în care abordez lucrurile, cum mă abordez pe mine însumi şi pe ceilalţi din jurul meu. Şi mai rău este că am lăsat această rană să putrezească, ajungând ca o simplă răbufnire de sinceritate (faţă de mine în primul rând) să nu fie suficientă pentru a depăşi acest moment. Sunt vinovat şi sunt mult prea slab/slăbit să-mi pot asuma responsabilitatea. Sunt vinovat pentru dezamăgirile pe care le provoc, alienările în care alunec şi marile nedreptăţi şi suferinţe, lovituri sub centură pe care mi le provoc singur. Sunt adeptul ideii că în marea majoritate a cazurilor de nedreptate şi suferinţă suntem responsabili cel puţin indirect, nu zic că şi exclusiv, dar este important că ţine de noi, de felul în care privim lucrurile şi pe termen mediu/lung, mai degrabă decât scurt.
Omul este fericit doar atăt cât vrea el. Mare adevăr.
.. de acum 2 ani.. a stat ascunsă, ca şi acest blog.. o amintire a vremii în care, din aceleaşi motive de decepţionare şi ruinare a momentului din partea mea, am avut o depresie.. până la lacrimi. Pot deveni atât de sentimental, aş oferi atât de multe, dar numai în gând, fiind prea nesigur de cum pot părea aceste lucruri din afară. Acest fapt mi-a servit suferinţă pe tavă.
Dj Tiesto-A tear in the open
Dar chiar iubeam acea fată.. deşi o cunoşteam atât de puţin. Însă ceva din simpla ei prezenţă îmi absorbea toate simţurile şi îmi făcea imposibilă raţiunea. Oare cum poţi exploata bine astfel de moment? Ei bine, paradoxal, doar dacă îl vulgarizezi puţin. Poţi oare să transmiţi aceste sentimente foarte puternice într-un mod sincer şi convingător? Pentru a “transmite” ceva, trebuie să te detaşezi puţin din amalgamul emoţional, să devii puţin mai rece pentru a putea şti ce ai putea spune, cum ai putea să dai de înţeles ceva ce se întinde din adâncul sufletului. În naivitatea mea, nu îmi doream să rup nicio petală din acea floare. Aş fi ţinut-o pentru totdeauna strâns, de frică să nu o pierd în bătaia vântului. Însă ca orice floare culeasă, dacă nu este îngrijită, dacă nu se investeşte efort pentru a o sădi.. ea se ofileşte… iar durerea privirii căderii şi ultimelor sale petale este fără margini.
Va mai urma, probabil, acest subiect. Deocamdată rezumez. A fost amânare, nesiguranţă, teamă de eşec, de alterare a perfecţiunii închipuite, speranţă în vid, modelarea întregii vieţi în jurul icoanei ei. Din teama de a exprima ce simt cu adevărat ajung să inspir indiferenţă, chiar şi atunci când nu este aşa. Foarte probabil aşa a fost cazul şi aici. Şi este foarte confuz să simţi atât de puternic faţă de cineva şi că singurul fel în care poţi să catalizezi aceste sentimente este să ai o certitudine asupra prezenţei sau lipsei reciprocităţii. Lipsa cunoaşterii în faţa unor emoţii puternice este devastatoare.
Cu această ocazie mărturisesc şi că, deşi uneori sunt foarte bun la vorbe, la practică stau şi eu ca oricare altcineva.. mai bine sau mai rău, per total mediu Aşa că, cititorule, să nu-ţi imaginezi că sunt vreun super-duper în cotidianul meu (dacă cumva ţi-ar fi trecut prin minte asta, poate fabulez ). Având în vedere toate acestea, aş vrea să mai mărturisesc că exact postul meu anterior cu îngrijorarea, asumarea, îmbrăţişarea lui “acum” în locul lui “poate” sau “dacă” sau “parcă”, prietenul de vâslă al lui “dacă”, l-am cam făcut ţăndări şi praf în practică.
Ce am făcut? Păi, am luat din nou o decizie pe care nu am cântărit-o pe cât ar fi trebuit, ale cărei consecinţe inerente nu mi le-am asumat întru totul, acum fiind blocat de iminenţa lucrurilor care urmează acelei decizii.
Schimbarea, un nou început, nu trebuie să fie capăt de ţară. În fiecare schimbare există un bine şi rău, depinde cât de afectiv privim lucrurile. Şi mai ales contează dacă suntem capabili să previzionăm lucrurile în viitor. Statistic, presupun că de cele mai multe ori când o schimbare mai degrabă îngrijorătoare decât reconfortantă are loc, pe termen mediu-lung lucrurile nu tind să se înrăutăţească, nu se vor adeveri temeri una câte una, dimpotrivă, ne vom integra contextului şi vom privi din alt punct de vedere situaţia până când, în cele din urmă, o asimilăm şi o privim retrospectiv ca un mers “normal” al lucrurilor.
Cu toate acestea, va exista mereu acea perioadă de adaptare, acea iniţiere în care amalgamul din minte, poate din suflet, începe să se echilibreze, să-şi găsească un punct de sprijin, de încredere, de inspiraţie. Poate fi şi de speranţă, însă speranţa se va reorienta cu timpul, ea nemaifiind legată de schimbarea în sine, ci de noile aspiraţii şi embleme ale stării de gânduri ale momentului respectiv (ulterior schimbării, pe termen mediu).
Pot să spun că în mine se află un amalgam care nu şi-a atins încă punctul culminant.
Schimbările mai puternice ne marchează, pot avea un efect nefast asupra stării noastre de spirit, mentale, în cele din urmă şi fizice, însă marele câştig este experienţa acestor schimbări. Viaţa ne va rezerva multe surprize, iar atunci când vom fi destul de “mari” ca să nu mai avem ca punct de sprijin “acasă”, între părinţi şi rude, schimbări nedorite şi neplăcute pot apărea, iar capacitatea noastră de adaptare în acele situaţii va conta mult, cel puţin din punct de vedere al calităţii vieţii noastre. Suntem responsabili de calitatea vieţii proprii. Deciziile pe care le luăm, asumarea lor, recunoaşterea şi neresemnarea în faţa greşelilor şi neajunsurilor sunt noţiuni direct proporţionale cu calitatea vieţii.
În general, în momentele de turnură putem defini mai bine un parcurs (oarecare) al lucrurilor, prin felul în care ele se comportă prin trecerea prin astfel de puncte critice. Noi controlăm parcursul lucrurilor din viaţa noastră. Modul de tratare al momentelor de turnură va avea un cuvânt important de spus asupra încrederii în forţele proprii, mulţumirii cu sine, randamentului activităţii noastre şi relaţiilor noastre cu persoanele din jur.
Probabil sunt ambiguu, pentru că vorbesc la general fără să nominalizez lucruri şi fapte concrete. Consider, însă, că este mai oportun să istorisesc efectiv după ce momentul este consumat, pentru a evita să fiu sub influenţa sa.
Nu datorezi nimanui nimic mai mult decat bun-simt si, eventual, daca-l merita sau l-au castigat, respect. Nu le datorezi vinovatie sau simpatie, sau mila, sau orice altceva. Iti datorezi insa tie un “acum” in loc de un “atunci” sau de un “daca”. Si mi se pare ca toti uitam chestia asta, in esenta ei extrem de simpla si de la mintea gainii, all too often.
Şi când te gândeşti că texte ca cel de mai sus fac parte din comentarii scrise pe loc din diverse impulsuri, când te gândeşti că înţelepciunea poate izvorî şi din cele mai simple momente, că noi ştim aproape mereu, dacă nu conştient, dar subconştient, ceea ce este bine pentru noi, ce putem face pentru a fi fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine, fără griji, stres, necazuri.
Aş recomanda nu numai asimilarea cuvintelor de mai sus, ci şi punerea către sine a întrebării foarte simple, atunci când ne simţim agitaţi, nemulţumiţi, presaţi de ceva anume: “Pentru ce atâta încrâncenare?” Dacă stăm să ne gândim mai în ansamblu, orice lucru care ne preocupă acum poate fi rezolvat fără bătăi mari de cap, dacă acţionăm ferm, concis şi rapid. Cum acţionăm? După cum am zis, răspunsul îl avem deja în orice moment, poate ne este teamă să ni-l asumăm. Merităm să ne simţim bine cu noi înşine, împăcaţi, încrezători şi responsabili faţă de ce alegem să facem.
Stresul este doar rezultatul amânării lucrurilor care ne fac mai fericiţi.
Citez comentariul unei persoane arbitrare de pe net, dintr-un context (site) arbitrar.
[...] It reminds me of a Buddhist writing. In Summary: Everyone is looking for love, but is not necessarily willing to give it. Those who are willing to give love will receive an infinite amount of love in return because almost everyone is looking for love. It’s from “Being Nobody Going Nowhere” by Ayya Khema.
Un simplu raţionament care poate părea exagerat la început, dar imaginează-te un moment în postura celui care dăruieşte iubire (fără să o primească în prealabil), în opoziţie cu postura celui care o caută. Nu putem nega faptul că, în fond, toată lumea caută să fie iubită.
——–
M-am interesat puţin de acea carte. M-am uitat pe un preview, am citit câteva pagini din primul capitol şi mi se pare foarte inspiratoare. Am regăsit câteva din propriile percepţii şi idei asupra echilibrării energiilor interioare pentru a avea un randament mai mare al acţiunilor exterioare şi o alegere mai bună a acestora. Din păcate, locuiesc în România, ceea ce îmi cam face dificilă obţinerea acelei cărţi, plata/distribuţia neputându-se face din/spre aici (mulţumesc coeficientului de ţară şi şmecheraşilor de pe eBay), posibilă doar cu costuri mari adăugate ale transportului. Iar sub formă de e-book, de cumpărat sau downloadat, pare destul de greu de găsit (primul calup de “încercări” a ieşit fără rezultat). Halal schimb de idei, de culturi. Situaţia în care mă aflu este exact în contra ideii promovate de carte… renunţarea la bariere.
Pentru mine este un infern tălmăcirea lucrurilor pe care le simt. Pentru că nu reuşesc aproape deloc să le surprind esenţa. Păşesc pe o cale nesfârşită şi întortocheată din care nu pot ieşi uşor… şi care mă deziluzionează.
[5 aprilie 2009]
De atunci am învăţat că o abordare cât mai sinceră şi umilă posibilă a propriilor gânduri, sentimente, năzuinţe poate descâlci acea cale.. dar va exista întotdeauna riscul sus-menţionat, mai ales pentru că aici vorbim de subiectivitate în regatul său.
Poate unora dintre voi o să vi se pară un pic bizar că melodii precum cele ale lui ATB pot să meargă la suflet şi nu sunt doar o bubuială de ascultat în club sau un chill de inimă neagră. Nu vreau să generalizez, dar observ astfel de păreri.
Ei, mai exact, acest gen de muzică din categoria dance/electronica, numit trance, este un gen într-un fel drag mie. Pot să afirm că, din punct de vedere obiectiv artistic, nu se află undeva sus pe scara muzicii de calitate însă pentru mine se află undeva sus pe scara muzicii care îmi amplifică trăirile şi emoţiile, le consolează, poartă gândul şi spiritul într-un spaţiu guvernat de alte legi ale fizicii, ale lumii.. o lume a culorilor spiritelor, senzaţiilor, pasiunilor, a cerului albastru primitor sau al furtunilor reci şi înţepătoare, ale apelor catifelate şi limpezi, plajelor calde şi luminoase sau al solurilor crestate şi pustiite, pădurilor semeţe, ale înălţimilor piscurilor şi coastelor, ale oraşelor cuprinse de freamăt şi colţurilor lor uitate şi liniştite, ale apusurilor calme, suave şi norişorilor corolaţi de la orizont pe care doar cu degetul gândului îi poţi atinge.
Ajuns în locul de unde mă pot uita înapoi. Şi să văd un mare nimic. Din potenţialul ceva. Care întârzie să apară. Sau tot trece pe lângă.
De unde vin? Unde mă duc? Reinventez roata sau avansez către calea dreaptă? Timpul este singurul care o poate spune?
Atb – Future Memories****
Natura şi timpul*
Până acum, timpul mi-a spus că marile revelaţii sunt doar frunze arămite, desprinse şi purtate de vânt undeva departe şi căzute şi stând laolaltă printre sutele şi miile de frunze ale generaţiilor trecute.
Ramurile se îndoaie, se leagănă, uneori se şi rup, trunchiul ar trebui sa rămână la fel, orice s-ar întâmpla. El este cel care dă sens coroanei, frunzelor, fructelor, în cele din urmă, pădurii şi in cele mai din urmă, vieţii. Rădăcinile cresc, ele se mai rup.. dar într-un sol bun, ele vor prinde din nou viaţă.
Tot ce are un sens consimţit de întreaga fiinţă este naturalul. Oricât de alienaţi ne-am dori să fim, să ne credem, să ne facem… tot natura ne guvernează fundamental.. numai că suntem un produs greşit al acesteia.. precum roboţii si computerele care prind autonomie şi se întorc împotriva omului creator în SF-uri. În aşa fel şi-a găsit Natura creatoare naşul: ajungând la rubrica “homo sapiens”.
Până la urma, tot timpul este cel care mi-a dat de înţeles care este natura mea şi singurul lucru pe care îl pot face este să lupt să fiu înaintea lui pentru a nu ajunge la sfâşietoarea iminenţă a epuizării acestei resurse limitate, atunci când consumul lui a fost în zadar.
Dinăuntru şi afară**
Pentru a compensa, am simulat… în interiorul meu. Imaginaţia mea, creativitatea mea au fost consumate în mare parte pentru a compensa eşecuri, pentru a alimenta iluzii, a amăgi conştiinţa şi a compromite identitatea şi integritatea sinelui.
Mă întreb, aşadar, oare, am iubit vreodată cu adevărat, am crezut vreodată în cineva cu adevărat, m-am dedicat cuiva vreodată, am simţit cu adevarat pasiune sau totul a fost, în schimb, o posesivitate excesivă, uşor paranoică de a nu rămâne izolat, nerecunoscut, neînţeles nici macăr de mine însumi, fără niciun far călăuzitor..
Prefer să cred că iubirea mea acum este recunoaşterea importanţei dăruirii pentru cei din jur, sprijinirea lor necondiţionată. Iar eu nu voi atrage personal nicio bucaţică. Pentru că nu prea am facut multe în viaţa mea să merit iubire. Tot ce pot face este să dăruiesc. Dar asta este tot o compensatie, cel puţin, uneori, nesimulată.. Şi trebuie să recunosc, până şi darurile mele sunt scumpe la vedere…
Nu am niciun drept să-mi plâng de milă, să invoc vocile universului, să scotocesc alte revelaţii care se pierd în vânt la fel de repede ca durata în care au fost născocite. Nu.
Voi renaşte atunci când dorinţa de a renaşte nu va fi scopul, ci mijlocul îndeplinirii scopului nobil, natural, de pacificare a energiilor, de echilibrare şi de evoluţie a naturii către un nivel superior, mai pur. Renaşterea în natură e ceva comun. Deci, o putem face şi noi, oamenii. Numai noi suntem cei care ne oprim. De ce? „Păi, ia uite, că am primit un «Buzz!» pe mess. Stai puţin..”
Şi nu-i vorba de mine..***
No redemption, no illusion, no misunderstood freedom, no more abstract and fake materialism. Don’t we really care for something else? For things which define the human in the best of its ways? Why don’t we do that (try to
bring forth what makes us best)? It would be the logical thing to do… Are we not at peace with what makes us animalic. Are we still part of nature, but of the worst of it? Are we not there yet? We need more time? Do we even have it anymore?
* – Concepte, analogii, metafore – în spatele lor este crezul meu că o întoarcere către natura umană “corectă”, non-distructivă, către modul de viaţă şi modul e a gândi naturale este un răspuns destul de bun pentru problemele omului de astăzi, în general.
** – Este o poveste banal de tristă a vieţii mele pe care o menţionez din motive de pură sinceritate pentru că dacă nu-mi recunosc nici măcar mie, în faţa unor eventuali cititori ceea ce sunt, cum aş putea să mai fac un pas în faţă, dacă nu ştiu de unde plec, unde e ” în faţă”, unde e “în spate”…
Nu doresc să fiu compătimit, să fiu compensat ş.a.m.d. Fiecare are o luptă a sa în care exerciţiul sincerităţii este esenţial pentru că el este cel ce ne aduce la origine. Evident că sinceritatea în linia gândurilor şi trăirilor nu este ceva care să pese multor persoane însă despre cele care dau măcar un sfanţ poţi să spui că sunt persoanele faţă de care merită să te dăruieşti, să le ajuţi necondiţionat, să le fii alături. Şi numai pentru faptul că ele prefigurează o intenţie sau chiar încearcă să fie alături de tine. Şi, raportând discursul impersonal la mine, vă mulţumesc, prieteni
*** – Recurg uneori la engleză, pentru că îmi stă pe limbă şi sună mai bine în limbaj abstract, plastic, existenţialist. Trebuie să recunosc că este şi o influenţă a unor “lyrics” mai mult sau mai puţin spirituale..
**** – O să vă înnebunesc pe parcursul timpului cu ATB Melodiile sale mi se par deseori apropiate de suflet atunci când am răbdarea să le ascult şi să “ascult” în acelaşi timp şi la ceea ce simt şi năzuiesc.
Închei cu o maximă preferată pentru momente “albastre”: The road to rehabilitation begins with forgiveness.
Oare scrisul mă va elibera sau mă va încărca?
Cel puţin el mă asigură că voi putea să-mi cunosc mai bine propria viaţă prin vastele trăiri şi interpretări date de-a lungul timpului şi gravitarea lor mai departe sau mai aproape de Adevăr.
Să pornesc, deci, pe această cale…? De parcă aş avea de ales
Aşa că, cititorule, să nu-ţi imaginezi că sunt vreun super-duper în cotidianul meu (dacă cumva ţi-ar fi trecut prin minte asta, poate fabulez 